Ultimul weekend potential calduros si liber in programul nostru din acest an. Intentia era sa ne mai ascundem pe cat putem de zapuseala orasului.



Ca de cele mai multe ori, am luat drumul Muresului, catre cetatea Devei

pe langa recent praznuita Maria Radna



si cetatea Soimosului





de-a lungul DN-ului 7



Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 06:25 PM

Vremea de vineri m-a lasat sa sper si la o sambata frumoasa, dar ... o rapaiala puternica de ploaie m-a trezit sambata dimineata. Cu toate astea, ca doi necugetati, am pornit la drum, catre obiectivul final, Sarmizegetusa Regia, cuibul de vulturi din Muntii Orastiei.

In Simeria cerul era de-a dreptul negru



si pe masura ce inaintam inspre munti, norii se goleau peste noi la modul cel mai serios





Dar cata vreme am mers pe asfalt nu ne-a prea deranjat ploaia. La iesirea din ultima localitate insa, asfaltul se termina. Adica acolo unde incepe salbaticia, zona cetatilor dacice, pustietatea din zilele noastre ce ascunde tainele unui trecut inca nedeslusit nici pe sfert.







Zona cetatilor este cuprinsa intr-o arie protejata mai mare, anume Parcul National Gradistea Muncelului-Cioclovina.



Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 06:34 PM

Cu toata documentarea noastra prealabila pe net, n-am putut afla exact conditiile in care putem merge cu masina spre cetate, si pana unde se merge in siguranta, asa ca ne-am incercat norocul.
Din ultimul sat, din Costesti, ar mai fi fost cam 19-20 de km de drum forestier. Stiam ca prima parte e ok, asa ca am pornit incetisor



N-a fost chiar peste tot usor



Uneori aveam impresia ca totul, toata natura, forte nevazute, ni se pun impotriva, sa nu ajungem la destinatie





P.S. Ultimele poze ie cu dedicatie, se stieee, fara numaaarrrr

Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 06:46 PM

Dar am trecut si de caii semisalbatici, ce pasteau neinseuati. De-a lungul drumului ne-a acompaniat, tulbure si furios, Streiul, vechea Sargetia, despre care se spune ca ascunde sub apele sale comorile regilor daci. In unele momente apa se pravalea ata de iute si de involburat catre noi, incat mi se parea ca si ea vrea sa ne impiedice drumul.



Vreme de vreo 15 km nici tipenie de om, nici casa, nici un semn uman. Abia catre finalul banuit de noi al drumului cu masina au aparut cateva case, pierdute prin fagetul des.



Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 07:00 PM

Dupa o stupina mare (hmmm, si dacii erau mari apicultori, nu?) am mai dat peste un canton silvic si o amenajare energetica, bineinteles pustii si acestea, drumul se bifurca, o ramura urma calea sapata in stanca de Strei, iar alta ramura urca pe Valea Alba. Parea un loc destul de sigur unde puteam lasa masina.
Nu mai era mult. Dar ce avea sa fie mai frumos urma de-acum



Ploaia parea sa ne fi iertat. Ne echipam deci si pornim pe urmele celor din vechime. Ne asteptau cel putin 5 km de urcus. Dupa primii 10 metri simt o anume gadilare sub piciorul stang. Ma uit, ma sucesc: se dezlipise talpa bocancilor mei de tura. Noroc ca sotul meu e cu cinci minute mai gandit: pusese in portbagaj si o pereche de adidasi, sa ma schimb daca ma ud la picioare. Normal ca am intors din drum... Inca un semn de rau, zic...
Dupa ce mi-am schimbat incaltarile si am facut "voiniceste" primii pasi a inceput, inevitabil, ploaia ! Mocaneasca, sacaitoare, ce patrunde la oase, dar cel putin nu era rece. Partea proasta aveam sa o observ pe masura ce urcam: pe drum curgea apa peste tot, ingreunand pasul nostru




Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 07:20 PM

Sa fie clar din capul locului: nu sunt vreo mistica, innebunita dupa scrierile lui Pavel Corut (l-am citit, a fost ok, atat), nici vreo muntzomana care sa sara precum o capra neagra pe stanci. Am o anume greutate, o anume varsta, o mare lipsa de antrenament fizic. Si bineinteles ca m-a cam speriat perspectiva drumului din fata mea. Citisem in prealabil multe pe net despre locurile acelea. Despre energia care ar trebui sa te cuprinda pe masura ce urci, despre faptul ca doar cei ce isi doresc cu adevarat si merita ajung acolo, sus. Chiar si despre faptul ca uneori si bateriile aparatelor foto au comportament fizic anormal, descarcandu-se brusc.
Nu am fost foarte dispusa sa dau ascultare superstitiilor aproape pagane. Mi-am vazut (cu greu, ce-i drept) de drum. Pozele de la urcus sunt putine. Pe la jumatatea drumului a inceput o torentiala care ne-a obligat sa ne ascundem sub niste tufe. Nu vedem sa inaintam ca ne intra apa in ochi. Dar n-a tinut mult, ne-am reluat drumul, si ploii i-a luat locul o ceata laptoasa, care parca dansa in jurul nostru. Destul de creepy atmosfera, imi era imposibil sa nu imi treaca tot felul de ganduri prin cap. cel mai des imi rasunau in cap cuvintele soacrei: "va duceti si voi, mai copii, pe pustietatile alea, pe vremea asta...? Acolo nu e nici tipenie de om pe zeci de kilometri"



Aveam in unele momente senzatia ca sunt un personaj in scrierile fantastice ale lui Eliade, ca trec in alta dimensiune. Daca ar fi aparut din padure un dac cu sica la brau, sau un lup alb, care sa ne arate drumul, cred ca nu m-as fi mirat defel.

Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 07:23 PM

Ultimul kilometru a fost cel mai greu, urcusul mai abrupt, ploaia mai deasa, resursele mele mai scazute. Am oprit, am mancat un baton de ciocolata (obligatoriu pe munte), si dupa cateva zeci de secunde urcam sprintena cantand, in timp ce imi indesam gluga pe urechi. " Nu iti consuma energia cantand, a fost sfatul" Dar energia mea nu mai dadea semne de sfarseala.
Dupa o vestita curba a traseului, in "ac de par"



deasupra noastra copacii incepeau sa se rareasca, lasandu-ne sa ghicim apropierea Platoului Luncanilor, inaltimea care ascunde si conserva de doua mii de ani templul vechilor daci, si ramasitele inexpugnabilei lor capitale. Imaginea de deasupra mea era un basm, mi se parea ca visez frumos, ca am trecut in timpul strabunilor mei si regii pamanturilor ma asteapta undeva, intr-un spatiu atemporal.



Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 07:24 PM

Ultima bucata a drumului pana la portile cetatii am parcurs-o printr-o padure tanara, joasa, ce forma un tunel, si in care drumul sapa adanc in pamantul galbui, lutos. M-a izbit un miros ciudat, nefiresc, de pamant reavan, de padure uda, si inca ceva. Nu pot sa descriu ce!
La capatul hatisului de fag se vedea luminisul, mica poiana si primele indicatoare. Huzbandul insa s-a oprit brusc: "Oh! Doi caini! Si destul de mari" Ia de jos o creanga, o curata de frunze si o tine la indemana. Eu capat brusc aripi, ma tin aproape de sotz, nu vreau sa raman in urma, sa ma pape pe mine. Cainii nu par insa agresivi. Prind curaj, caut in rucsac painea, le arunc doua felii si se imblanzesc patrupedele. Abia atunci imi trag sufletul si observ ciudatenia: un caine era alb ca laptele, iar celalalt negru. Mai linistiti, ne ridicam ochii: "Atentie - vipere!" . Afisul era lipit pe zidul ramas din prima poarta a cetatii.



Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 07:25 PM

Imi permit un moment de respiro, pe care il savurez mai mult in gand. Ma uit la zidurile cetatii, celebrele murus dacicus, si incerc sa intuiesc originea legendei despre blestemul sarpelui ce pazeste comoara dacilor, fabulosul tezaur ravnit de imparatii Romei. Toti cei care au incercat sa gaseasca bogatiile ascunse au inceput cautarile de la zidurile de piatra de pe Platoul Luncanilor. Si este stiut ca serpii stau ascunsi printre pietre. Iar blocurile finisate impecabil par a fi o ascunzatoare perfecta pentru reptilele veninoase.

Ne tragem sufletul, oftam puternic si pasim cu sfiala printre ramasitele de zid, destul de inalte insa, sa lase sa se ghiceasca un trecut impresionant.





Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 07:29 PM

O minima amenajare - o balustrada metalica, ne conduce catre celelalte parti ale cetatii:

Drumul pavat



Poarta de est



Dupa un palc de copaci ce se scuturau de picurii de ploaie, revelatia finala



Imaginea clasica, a incintei sacre de la Sarmizegetusa Regia



Sanctuarul mare circular



unde, surprizator, am gasit lumanari arse



Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 08:04 PM

Discul de andezit, cu un diametru de cca 7 metri, despre care se spune ca ar avea rol de calendar.





Sanctuare mai mici, rectangulare



Un canal de aductiune a apei in cetate



In centrul marelui sanctuar circular, o portiune acoperita strategic, cu bucati de ceva caramizi de pamant



Domn' profesor isi da cu presupusul ca or fi fost facute sapaturi arheologice (in cel mai fericit caz, daca nu sapaturi in scop de jaf) si au fost protejate gropile.

Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 08:07 PM

Aspectul general al sitului este totusi destul de dezolant.
Rezervoare de metal ruginit, discuri de beton, ce urmau sa inlocuiasca discurile distruse



Stalpii marelui sanctuar circular (despre care putina lume stie ca sunt din lemn) - putrezi, rupti sau strambi



Macar iarba era cosita in incinta sacra



Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 08:09 PM

Zona sacra, imaginea clasica a Sarmizegetusei, cu sanctuarul circular si discul de andezit nu se intinde pe o suprafata foarte mare, nu are un hectar. Este situata intr-un fel de groapa, semn clar al sapaturilor arheologice la destul de mare adancime. Ceea ce se vede azi a fost decopertat in mare parte de catre Constantin si Hadrian Daicoviciu. Insa originale sunt prea putine piese din decorul incintei. Au fost inlocuiti multi stalpisori care delimitau ariile rectangulare, dar cel mai important, au fost montati acei stalpi de lemn de care va ziceam. Aspectul lor actual se datoreaza mintilor "luminate" de la muzeul din Deva. Ei au fost cei care au hotarat ca trebuie sa arate asa, cu toate ca nici o dovada istorica nu le-a confirmat supozitiile. Si tot de acolo veneau profesori cu studenti in practica arheologica si faceau vara gratare pe discul de andezit incins la soare. Ma rog...
Discurile de beton care urmau a fi puse in sanctuarul mic dreptunghiular, adica asta



au fost duse sus in 1979, cand Ceausescu planuia o vizita la cetate. Atunci au fost instalati si stalpii de lemn, atunci a fost amenajat situl conform "viziunilor" istorice moderne.
La toate adaugirile astea din vremea noastra se mai adauga si faptul ca Legiunea a IV Flavia Felix, cea care a cucerit intr-un final Sarmizegetusa a schimbat mai mult de jumatate din aspectul constructiilor civile si militare din capitala daca.
Ma intreb atunci cat din ceea ce am vazut este autentic, de sorginte dacica. Poate doar muntii, innegurati, tacuti, salbatici, mai sunt aceiasi. Doar apele si vantul ce i-au mai tocit.

Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 08:10 PM

Mai relaxati, ne ating simtaminte profund omenesti: ne ia foamea! Dimineata, cand eram prin Orastie, ne-am amintit ce uitasem acasa: ceva tacamuri cu care sa mancam din conservele din straitza. In niciun sat de pe traseu nu am gasit tacamuri de unica folosinta. In schimb a gasit Vali linguri de lemn. Bune si alea:




Pranzul nostru, asezat rudimentar pe o masa de lemn ce mustea de apa, s-a desfasurat sub o inalta egida: UNESCO


Tablita aia amarata, agatata intr-un brad schilod, era singurul lucru ce amintea ca ne aflam intr-un obiectiv al Patrimoniului cultural mondial


Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 08:16 PM

Intre timp, langa noi, deasupra sanctuarului circular, se ridica un abur ciudat



Treptat, ceata a cuprins toata zona. Bucatile de zid ce se itzeau din iarba au inceput sa se faca nevazute. Zeii ce vegheaza inca cetatea au considerat ca vazusem destule minunatii.



Ceva, in adancul sufletului imi spunea ca nu vazusem mai nimic din adevarata fortareata a misteriosilor nostri antecesori. Ceea ce e sigur insa e urmatorul fapt: satelitii rusesti au scanat zona cetatilor dacice din Masivul Sureanu, in special zona Sarmizegetusa, si rezultatul ar fi unul absolut spectaculos: constructiile propriu zise, atat civile, cat si fortificatiile militare s-ar gasi in toata splendoarea undeva cam la 8 metri adancime, sub nivelul actual. Iar asezarea, destul de compacta, de o grandoare greu de imaginat, s-ar intinde pe o suprafata de 7-800 de hectare! Dupa aflarea acestei informatii, la inceputul anilor '90, ministerul (in)culturii a trimis o echipa de foarte buni specialisti topografi si geodezi, cu aparate cu rezonanta magnetica, iar descoperirea rusilor se confirma intru totul. Ar fi fost intocmita si o harta, foarte exacta, care a ajuns, dupa cum s-a vazut, pe maini nepotrivite. Care au gasit celebrele bratari de aur masiv. Bratari care rastoarna multe din tezele existente despre daci: ca ar fi fost purtatori de podoabe de argint, ca nu au folosit motive decorative vegetale, ci zoomorfe etc. Adica ne-au dovedit ca nu stim mai nimic despre ei. E si normal, din moment ce nu au lasat nici o dovada scrisa. Doar de la romani stim ca "daci montibus inhaerent" (da, am tocit bine istoria in a XII-a, am dat admitere din ea )

Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 08:18 PM

Dar gata, ne-am adapat cu destula istorie



Cei doi caini ne insotesc invariabil pana la iesire



Padurea ce desparte Platoul Luncanilor de drumul intins de-a lungul Vaii Albe se imbraca in val albicios



Plecam. Dar nu pentru mult timp. Poate doar pentru un an.



Ce e un an pe langa ceilalti doua mii de cand cetatea ne asteapta acolo...

Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 08:22 PM

Incepe iar, implacabil, ploaia. Hainele imi sunt reci la spate, ude. Dar incerc sa ma misc cat de repede, sa ma incalzesc. E singurul mod in care pot evita raceala. Aparatul foto sta iar, cuminte, invelit in pungi, in rucsacul de la pieptul meu. L-am pazit ca pe ochii din cap. Asa se explica faptul ca pe drumul de intoarcere am pierdut niste imagini frumoase: o salamandra pe care era cat pe ce sa calc. Oleaca veninoasa. O vulpe ce ne-a taiat calea, sfidatoare, s-a ascuns in padure si ne studia curioasa. Zecile de cascade de pe Valea Alba.

Doar cu imaginea asta am ramas



Odata ajunsi la masina, bineinteles ca se opreste ploaia



apele coboara si mai furioase de pe creasta, aici la confluenta Vaii Albe cu Streiul



In urma noastra ramane o taranca ce pazea vacile, o taranca sui-generis, probabil neschimbata la fire si obicei de pe vremea dacilor. Ea si paznicul de la cantonul silvic au fost singurele fiinte omenesti de prin locurile alea.



In drumul de intoarcere am mai intalnit vreo 4 sau 5 masini care urcau. Era deja ora 3 dupa-amiaza, si ca sa ajunga insemna ca merg cu masina pana sus. Imi era mila de bietele masinute... Soferii ce ascultau manele la maxim la volan nu cred ca vor fi fost prea incantati de ceea ce urmau sa gaseasca sus. Niste bolovani dom'le, pusi in cerc! Macar de era vreme buna, sa punem un gratar... Huh!
Nu stiu cum i-a primit pe ei cetatea. Nu stiu ce le-a aratat din minunatiile ei. Stiu doar ca zeii padurilor si cerurilor, Bendis si Gebeleizis, au intunecat rau cerul deasupra Sureanului, in urma noastra, incat am fost convinsi ca noi nu am avut parte de ploaie adevarata, urma ceva mult mai serios



Acest mesaj a fost editat de raluca_teodora: Oct 19 2008, 08:27 PM

Superb! Sint 20 ani de cind am fost acolo. Ma bucur ca am mai ajuns odata datorita tie. Multumesc pentru poze!

Thumbs up pentru itinerar si minunatele poze!
Thums down pentru blue jeans, va trebuia ceva echipament special impermeabil!

Sper ca nu sinteti la pat cu pneumonie!

Minunate poze! Sotul meu va ofta din greu la vederea lor!

foooaaaarte faine poze, faine povesti, multumim frumos