Alba ca Zapada

În fiecare an retrăiesc cu bucurie, dar şi cu o oarecare nostalgie, anii copilăriei, anii ce i-am petrecut în fiecare vacanta de Craciun pe ulitele pline de zăpadă, alături de bunica mea, de părinţi, verişori ... de oameni dragi! Cu fiece an, Crăciunul ne oferea o zapadă ca în poveşti, cum nici nu am mai văzut de atunci. Îmi amintesc cum tata ne confecţiona săniuţele, cum ne alerga prin sat, printre nămeţii înalţi, cum mergeam la colindat întreaga familie! Bunica ne aştepta de fiecare dată cu tot ce era mai bun! Mirosul de cozonac îl simt şi acum! Însă ce mi-a rămas întipărit în minte este atât de cunoscuta prajitură Albă ca zapada! La fiecare Crăciun o "asistam" pe bunica mea când o pregatea şi mereu mă întrebam cum de îi mai rămânea cremă şi pentru foi, întrucât, cu mic cu mare gustam din crema de vanilie cu o uşoară aromă de lămâie! Nu îmi imaginam ceva mai bun! Anii au trecut şi am păstrat tradiţia de a pregăti această prajitură la fiecare sărbătoare a Crăciunului! Cu o singură excepţie! Acum patru ani.... atunci am lipsit cu desăvârşire de la Sărbătoarea Crăciunului! Însă am primit cel mai minunat dar posibil! Am ţinut-o pentru prima oară în braţe, pe Rebeca, fetita mea (cea mare)! Acum aşteptăm cu emoţie şi bucurie împlinirea vârstei de 4 anişori extraordinar de frumoşi! Şi desigur, neaparat îi pregătesc Alba ca zăpada! E singura prăjitura ce o mănâncă şi îmi cere să o fac pentru ea! Cumva, am reuşit să îi transmit din emoţia şi bucuria anilor ce au trecut! Şi aşa îmi şi doresc să şi rămână! Să trăim Crăciunul frumos!

Mod de preparare

Nelipsită este cu siguranţă prezenţa Rebecăi! Pentru pregatirea foilor, sparg ouăle într-un vas şi le mixez împreună cu zahărul, până ce devin cremoase. Musai să o las apoi pe Rebeca să le amestece cu furculiţa! Ştie că e prea mică pentru a utilza mixerul, dar aşteaptă cu nerăbdare momentul! Presară apoi coaja rasă de lămâie şi o amestecă cu spor (chiar dacă mai curge şi pe lângă vas, imi spune mereu “Se spală mami! Nu-i nimic”). Restul ingredientelor sunt lăsate tot în seama Rebecăi, adăugând uleiul, laptele, amoniacul (stins cu zeama de lămâie). După ce termină cu toate, adaug eu făina şi omogenizez aluatul, care trebuie să fie moale, nelipicios. Îl rupe apoi, Rebeca, în 6-8 bucăţi, unele mai mici, altele mai mari, le cântăreşte, le măsoară, pană ce decide ea că sunt egale. Întinde apoi fiecare bucată cu sucitorul ei special pentru prăjiturit, iar eu desigur vin din urmă! Partea ei preferată este când înţeapă foile din loc în loc cu furculiţa! O furculiţă mica, verde, pentru aperitive! Le pregătim apoi pentru copt, rând pe rând, pe dosul unei tăvi de cuptor. Le păzeşte bine şi când observă că încep să se usuce, ţine neaparat să mă anunţe. “Sunt gata, mami! Pot să o aşez eu pe următoarea!?” şi chiar dacă tava frige, e atentă la fiecare detaliu! Cât pregătesc crema, aşteaptă cuminte, la măsuţa ei, fără a înceta să îmi adreseze o sumedenie de întrebări! Despre prăjituri, despre mine, despre bunici şi despre poveştile ce i le-am spus mereu … şi de fiecare dată ascultă istorisirile ca şi cum nu le-ar mai fi auzit până atunci! Şi cât timp fierbe laptele, împreună cu păstaia de vanilie, eu continui să povestesc, iar Rebeca amestecă făină cu amidonul şi cu zaharul, iar la sfârşit presară coaja rasă de lămâie! Peste tot! De aici preiau eu şi torn laptele, amestecând continuu pentru a evita formarea cocoloaşelor şi aşez vasul pe foc, lăsând să fiarbă până se îngroaşă amestecul. Adaug zeama de lămâie şi omogenizez. Lăsăm crema să se răcească, după care adaug untul moale (are Rebeca grija de el de fiecare dată :) ) şi mixez până la încorporarea completă. Pe foile coapte, întinde Rebeca câtă cremă crede de cuviinţă, nu fără a o gusta suficient cât să se convingă ca este cea mai reuşită! După ce o asamblăm, o învelim în folie şi o păstrăm la rece, cu greu rezistând la rugăminţile celei mici, de a îi da “doar puţin”! Aş putea să scriu la nesfârşit! Momentele sunt magice. Nu mai contează dezordinea de după, contează doar sentimentul care rămâne! Şi de fiecare dată încheie cu “Mami, mă iubeşti mult sau puţin!?”, iar eu îi răspund “Te iubesc până la cer, dincolo de cer şi înapoi, de o mie şi-o mie de ori!” , şi ca să fie sigură adaugă “Eu mai mult!”.